Altă viață – Renașterea
Prolog
Când am deschis ochii, o lumină puternică mi-a invadat câmpul vizual. Unde eram? Am privit în jur. stăteam întinsă pe un pat cu cuverturi albe și ramă de oțel. Ceva mă incomoda în mâna stângă: un fel de ac ascuns în mâna mea, legat de un tub subțire si transparent care ieșea dintr-o punguță cu lichid incolor agățată lângă patul meu. „Spital” a fost cuvântul care mi-a venit prima dată în minte legat de locul unde mă aflam, deși eram aproape sigură că nu mai întâlnisem acel cuvânt înainte.
Înainte…Ce fusese înainte? Am încercat să îmi scotocesc memoria în căutarea amintirilor dinaintea acelui moment, dar fără succes. Oare ce se întâmplase cu mine? Și, mai important decât atât…Cine Dumnezeu eram eu?
M-am hotărât să studiez mai bine locul în care mă aflam. Culoarea predominantă a locului aceluia era albul. Mi-am dat seama că acea punguță era o perfuzie – o chestie care îți introduce substanțe nutritive direct în sânge. Nu aveam idee de unde știam asta.
Contrar a ceea ce mi se păruse la început, nu eram singură, și camera de spital era mult mai mare decât crezusem. Mai erau încă trei paturi, pe lângă al meu. În fiecare era câte o fată, toate adormite. Cea de lângă mine avea părul brunet, foarte lung, și un breton care, nu știu cum, stătea perfect aranjat, îi acoperea fruntea. Vizavi de patul meu dormea o fată cu părul blond, a cărei tunsoare asimetrică îmi amintea de stilul punk. Lângă ea mai era o fată roșcată, cu părul cârlionțat, care avea pistrui. Toate cele trei fete îmi păreau extrem de cunoscute, dar nu aveam nici cea mai vagă idee de unde le cunoșteam și nici care erau numele lor.
Într-o parte a camerei se afla o ușă de lemn vopsit în alb – începusem să mă satur de culoarea asta - și în cealaltă o fereastră prin care venea cantitatea mare de lumină pe care o remarcasem mai devreme. Prin ea nu se vedea nimic mai mult decât o bucată strălucitoare de cer albastru, fără pic de nor.
Am simțit o mișcare și mi-am întors capul de la fereastră ca să văd că altcineva se trezise. Era fata brunetă, care se uita la mine cu o privire năucită.
-Cine ești tu?
Vocea ei era primul lucru pe care îl auzeam de când mă trezisem.
-Nu am…nici o idee, am zis, ezitantă, nefiind sigură că pot vorbi. Dar tu cine ești?
-Eu sunt…a început ea, dar apoi a făcut o pauză lungă, gândindu-se la nu-știu-ce. Nu știu. Chiar nu știu cine sunt eu. Și nici unde ne aflăm.
Auzindu-mi gândurile ieșind pe gura altcuiva, începeam să fiu din ce în ce mai curioasă ce se întâmplase cu mine…nu, cu noi, defapt. Mi-am mușcat buza de jos. Eram cât se poate de sigură că nici celelalte fete nu vor ști nimic, la fel ca noi.
Nu am mai spus nimic, am lăsat-o și pe brunetă să se uite în jur și să analizeze situația, așa cum făcusem și eu.
Cineva a intrat în cameră. O femeie blondă, cu ochii verzi, pătrunzători, care purta un halat alb, a pășit înăuntru. Dar era ceva ciudat la ea. Din păr îi ieșeau două urechi maro-deschis – doar puțin mai întunecate decât părul – ascuțite, ca de pisică. De sub halatul ei se zărea o coadă lungă, de aceeași culoare cu urechile. Am aruncat o privire la fata brunetă și mi-am dat seama că și ea se uita puțin ciudat la „accesoriile” deosebite ale femeii.
-Oh, v-ați trezit, în sfârșit. Cum vă simțiți? a întrebat femeia, cu voce unei persoane care știa multe lucruri.
În sfârșit? Dar oare cât timp fusesem adormite?
-În mare, bine, dar avem o problemă importantă, am zis.
-Nici una din noi nu își amintește absolut nimic, a continuat bruneta, înainte ca asistenta – bănuiam că e o asistentă, după îmbrăcăminte – să poată întreba „ce anume?”.
-Da, era de așteptat. Dă-mi voie, a spus ea, apropiindu-se de patul meu și punându-mi mâna pe frunte.
Mi-a scos acul din mâna stângă, iar eu am mormăit un „au!”, apoi a scos un instrument – care știam eu, se numea stetoscop - și l-a folosit ca să îmi asculte bătăile inimii. Am putut remarca că pe ecusonul ei scria „Asistent-șef Melody Witson”.
-Nu pare să fie nimic în neregulă. Stai să o verific și pe Roxy, a zis ea, ducându-se lângă patul brunetei și scoțându-i și ei perfuzia.
-Roxy? a zis fata brunetă, nedumerită. Ah, urăsc acele! a adăugat apoi, încruntându-se.
-Da. Acesta este numele tău. Iar tu – a zis asistenta, întorcându-se spre mine – ești Ayleen.
-Ay…leen? am murmurat eu, total năucă.
Într-adevăr, numele îmi suna extrem de familiar, dar, precum era de așteptat, habar nu aveam de unde. Deci mă chema Ayleen…Acesta era primul lucru pe care îl aflasem despre mine, care – speram eu – urma să fie urmat de mai multe detalii. Aveam în minte o mulțime de întrebări pe care să i le adresez doamnei Witson, dar în timp ce o consulta pe fata brunetă…adică, pe Roxy, m-am corectat eu, am întrebat-o lucrul care credeam că îmi va aduce mai multe răspunsuri deodată.
-Ce s-a întâmplat cu noi? Adică, de ce suntem aici?
-Este o poveste destul de lungă, dar stați liniștite, veți afla cât mai curând. Ceea ce trebuie să știți e că voi – voi patru – sunteți cele mai bune prietene și tocmai ați terminat liceul.
-Deci avem optsprezece ani? s-a auzit o voce nouă.
Roșcata se trezise și ea, și se părea că auzise mare parte din conversația noastră. Asistenta Witson s-a uitat spre ea.
-Exact.
-Liceul? am murmurat eu, având o vagă idee despre ce însemna el și cam cum era viața de liceean. Deci nici tu nu îți amintești nimic, nu? am întrebat-o, cu voce tare, pe roșcată.
-Nu, dar mă cheamă Sally, cred eu.
-Deci tu îți amintești numele tău! a izbucnit Roxy.
-Nu tocmai. Dar am asta, a zis Sally, ridicând o mână.
Mi-am dat seama că se referea la brățărușa de aur pe care o avea la încheietura mâinii. Ceva era gravat pe plăcuța fină de aur de la brățară, și, deși era prea departe ca să pot citi, am bănuit că era numele ei.
-Și eu? a mai apărut o voce. Pe mine cum mă cheamă?
Era fata blondă, desigur.
-Tu ești Deborah, a spus asistenta, în timp ce o consulta pe fata pe nume Sally.
Deși nu le cunoșteam decât de câteva minute pe cele trei fete – Roxy, Sally și Deborah – simțeam că pot avea încredere în ele, și, precum spusese asistenta Witson, îmi erau, mai mult ca sigur, foarte bune prietene.
După ce a plecat asistenta, am rămas să ne uităm unele la celelalte și în jurul nostru. Dacă am fi știut mai multe despre noi înșine, am fi făcut cunoștință și am fi povestit lucruri despre noi – asta îmi spunea ceva din străfundurile minții mele. Dar, în starea în care ne aflam, asta nu era posibil. Înainte să plece, asistenta ne anunțase că ne va vizita în curând „salvatorul” nostru. Nu ştiam la ce se referea – la ceva din trecut sau la ceva ce avea să se întâmple? Sau amândouă?...
Atâtea întrebări…Prea puține persoane care să poată răspunde la ele. Eram sigură de asta, nu știam de ce. Poate pentru că mi se păruse că asistenta, defapt, nu știa mai multe despre noi decât ne spusese. De ce i-ar fi ascuns cineva situația noastră? Oare pentru a ne-o ascunde chiar nouă, indirect? Era posibil.
Și-apoi mai erau și accesoriile de pisică ale asistentei. Adică, mi se părea mie sau defapt nu erau doar niște accesorii? Puteam să jur că am văzut-o legănându-și coada, dar poate doar mi se păruse. Nu mai văzusem în viața mea așa ceva – bine, dacă mă pot exprima astfel, pur și simplu aveam senzația că erau ceva complet nou și neașteptat pentru mine, dar și pentru vechea eu. Of, Doamne, oare așa voi spune de acum înainte despre viața mea de dinainte, din care nu îmi mai aminteam nimic? Vechea eu? Oare voi mai avea vreo șansă să aflu, măcar parțial, ce făcusem până la vârsta de…18 ani? Erau o mulțime de ani…O mulțime de amintiri pierdute.
Am revenit în camera de spital și mi-am dat seama că eram singura care încă mai stătea ridicată. Mi-am mușcat buza și m-am lăsat pe spate, apoi am început să mă sucesc și să mă răsucesc sub pătură, negăsind cu nici un chip o poziție comfortabilă.
-Am început o nouă viață…a zis Roxy, dând glas – din nou – gândurilor mele în doar câteva cuvinte.
Nu a primit nici un răspuns, de la nici una dintre noi, dar știam sigur că toate stăteam și rumegam ideea. Speram doar să nu ne rămână în gât de la atâta rumegat.
Capitolul I
Clanța s-a mișcat și toate ne-am ridicat imediat. Aveam senzația că se deschide cu încetinitorul, dar într-un final a intrat cineva.
Nu, nu cineva, Acela. Un tânăr de vreo douăzeci de ani de înălțime medie, cu părul destul de lung, gri-închis cu șuvițe castanii, și ochi de un albastru pur care contrastau izbitor cu pielea lui cu tentă ciocolatie. Dar cel mai ciudat era că, la fel ca asistenta, avea două urechi în plus, care aveau exact aceeași nuanță de gri ca și părul, și o coadă îmblănită, ca de lup.
-Mi s-a spus că v-ați trezit. Cum vă simțiți?
Glasul său era cald și curgea pe undele sonore ca ciocolata topită. Mmm, ciocolată. Ce era aceea? Nu știam, dar aveam impresia că e ceva bun de mâncare și m-am trezit mușcându-mi buza de poftă. Mușcatul buzei era, la mine, un fel de reflex, la mai multe tipuri de stimuli. Și se părea că vechea eu adora ciocolata.
Nou-venitul nu a primit nici un răspuns. M-am întors să mă uit la celelalte fete. Roxy se uita la el cu o privire care îmi spunea că mai avea puțin și începea să salveze. Sally îi urmărea cu privirea mișcările cozii. Deborah se uita în direcția lui, dar avea o privire de parcă s-ar fi uitat direct prin el. Și eu care mă gândeam la ciocolată!
-Cum vă simțiți? a repetat el întrebarea, observând că nici una din noi nu avea de gând să ia în seamă ce spusese, fiind prea ocupate cu…alte chestii.
-Pe cât de bine ne putem simți când nu știm absolut nimic despre noi înșine, tu ce crezi? a spus persoana la care mă așteptam cel mai puțin să răspundă: Deborah.
Din tonul ei reieșeau unele cuvinte pe care nu le rostise: „Mi s-a acrit să tot aud întrebarea asta! Suntem într-un spital idiot și nu avem nici o idee nici cine suntem, nici ce căutăm aici! Cum dracu’ crezi că ne simțim?!”. El a prins aluzia.
-Okay, în regulă, îmi dau seama că vreți niște explicații. E destul de mult de relatat și nu îmi place să stau de vorbă cu cineva într-un loc ca ăsta. V-am întrebat cum vă simțiți din punct de vedere fizic, nu din cel al amintirilor, ca să văd cât de curând vă pot scoate din locul ăsta blestemat.
-Cum ar fi trebuit să ne simțim? a întrebat Sally.
-Să înțeleg că ați fost prea ocupate analizând situația din partea mentală ca să observați în ce stadiu se află corpurile voastre. Verificați-vă picioarele.
Suna ciudat, dar ne-am conformat, și toate am ridicat păturile ca să ne uităm sub ele. De-abia atunci am remarcat, uluită, că aveam ambele picioare bandajate până la genunchi. După fețele lor, am presupus că și celelalte fete făcuseră aceeași descoperire stupefiantă.
-Ce s-a întâmplat cu noi? a întrebat Roxy.
-Cum am mai zis, nu vreau să vă povestesc totul aici. Ideea e că ați avut un accident, și astfel ați ajuns aici.
-Și astfel ne-ai adus tu aici, corect? a spus Deborah.
Mai mult ca sigur că el era așa-zisul nostru „salvator”. Am vrut să zic și eu ceva, dar pur și simplu nu îmi găseam cuvintele.
-Da, să zicem. Puteți avea încredere în mine. Sunt la dispoziția voastră.
Nu m-am putut abține să mi-l imaginez drept un cavaler în armură care se înclină în fața regelui său, spunând „sunt la dipoziția voastră”.
-Ar trebui să ne doară picioarele? a întrebat Sally.
-Teoretic, nu. Nu ar trebui să vă mai doară, dat fiind că doctorii au scos tot veninul. S-ar putea doar să le aveți puțin amorțite, dar ar trebui să puteți merge imediat.
-VENINUL?!! a exclamat Roxy.
Eu tot nu mă simțeam în stare să vorbesc.
-Da…Venin de șerpi de urzică. Ați dat peste o colonie și v-au atacat.
-Șerpi de urzică? N-am mai auzit de așa ceva. Adică nu că mi-aș aminti ceva, dar îmi dau seama dacă unele lucruri îmi sunt cunoscute sau dacă nu le-am mai întâlnit înainte. Și sigur nu am mai întțlnit noțiunea de șerpi de urzică până acum, altfel aș fi știut, cred eu.
-Nu e de mirare. Nu fac parte din fauna cunoscută de voi. Important este că, dacă scoți veninul imediat – ca în cazul vostru – nu sunt periculoși. Dar, dacă veninul este lăsat să se împrăștie în corp, poate fi mortal.
-Adică, cu alte cuvinte, ne-ai salvat viața! a zis Roxy, cu o strălucire stranie în ochi de parcă mai avea puțin și sărea la gâtul lui să-l îmbrățișeze până moare sufocat.
-Puteți spune și așa.
Eu fusesem până atunci total absentă – auzisem și înțelesesem întreaga conversație, dar nu mă implicasem absolut deloc. Între timp, o parte oarecare din mintea mea pe care nu o luasem în seamă analizase în detaliu ce se spusese până atunci, așa că atunci când i-am oferit mai multă atenție m-a determinat să fac ceva la care nu mă gândisem, deși părea foarte logic. Mi-am dat pătura de pe mine și mi-am pus picioarele pe pământ, apoi m-am ridicat în picioare. Am făcut doi pași ezitanți pe lângă marginea patului. Totul părea în regulă, chiar dacă nu mai mersesem până atunci.
-Eu nu am probleme cu mersul, am rostit eu, pe un ton mai inexpresiv decât aș fi vrut, remarcând că toată lumea se uita la mine.
Simțeam privirea lui mai arzătoare decât toate celelalte.
Roxy, Sally și Deborah mi-au urmat exemplul și s-au ridicat și ele în picioare. La fel ca mine, și ele purtau doar un fel de cămașă albă de noapte, nicidecum genul de îmbrăcăminte spitalicească pe care o aveam eu undeva în minte. Eram recunoscătoare pentru faptul că nu purtam doar niște robe îngrozitoare care lăsau toată partea din spate la vedere.
-Eu sunt în regulă, a zis Roxy.
-Și eu, a spus și Sally.
-La fel și eu, a venit rândul lui Deborah.
-Să înțeleg că sunteți de acord să vă scot din spital? Trebuie să vă spun și că, momentan, nu vă veți putea întoarce încă la viețile voastre și veți veni să stați la mine acasă, a spus tipul-lup.
Ne-am uitat unele la celelalte și am descoperit că ne e foarte ușor să ne înțelegem doar din priviri. Am căzut de acord să avem încredere în „salvatorul” nostru și să nu mai punem întrebări până la momentul potrivit.
-Bine, suntem de acord, A zis Deborah, spre el. Dar întâi spune-ne și nouă cum ar trebui să ne adresăm.
-Eu sunt Jason Jake Anderson. Dar puteți să-mi spuneți JJ. Mă duc să vorbesc cu medicul. Dați-mi o jumătate de oră, a spus el și a ieșit.
-Oookayyy…a zis Roxy după ce a plecat Jason. Nu că am mai văzut până acum vreun tip, dar mai crede cineva că Jason este absolut superb?
-SERIOS, CUM FACI ASTA?!! am izbucnit eu la ea.
-Cum fac ce?
-E deja a treia oară când spui exact lucrul la care mă gândesc și eu!
-Hehe, se pare că noi chiar suntem cele mai bune prietene, a zis Roxy, zâmbind. Deeci…Revenind la „salvatorul” nostru. Eu zic că-i frumos de pică. Ayleen e de acord cu mine. Voi două ce părere aveți?
-Da, arată bine. Dar nu prea are gusturi la haine – bine, nu că mă laud eu acum, doar sunt îmbrăcată cu o tâmpenie de cămașă urâtă. Și, desigur, nu că am mai văzut alte haine până acum, dar am în minte o idee despre tipul de haine care ămi plac mie. Doamne, e așa ciudat…Să știi chestii pe cale nu știi de unde le știi, dar totuși să le știi și să știi că le știi bine…Okay, în capul meu are logică, dar acum nici măcar eu nu am înțeles ce am zis.
Am izbucnit toate în râs. Eu una, ca să fiu sinceră, chiar nu observasem cu ce era Jason îmbrăcat, dar observasem altceva.
-Lasă-mă să ghicesc, am zis. Ție îți place stilul punk, nu-i așa?
-Uite, vezi, acum tu spui lucrurile la care mă gândesc eu! a râs Roxy.
-Da! Exact. Cum ți-ai dat seama? mi-a zis Deborah.
-Păi, cred că am simțit mai mult, dar poate și din cauza tunsorii tale. La asta mă face să mă gândesc, la stilul punk, am zis eu.
-Auziți, vi se pare și vouă la fel de ciudat ca și mie că Jason are urechi și coadă de câine, iar asistenta le avea de pisică, a spus Sally.
-Cred că JJ e mai mult lup decât câine, dar ai dreptate, m-am gândit și eu la asta. E așa ciudat…și sunt adevărate, nu sunt doar niște costume stupide. I-am văzut mișcându-le! a zis Roxy.
-Mai e cazul să mai zic și eu ceva? Oricum vorbește Roxy și pentru mine, am spus, și iar am început toate să râdem.
Din nou, s-a deschis ușa. Era asistenta, și ducea cu ea patru rucsacuri.
-Uitați, astea sunt ale voastre, a zis ea. Le aveați cu voi când ați ajuns aici. Îmbrăcați-vă.
A lăsat rucsacurile lângă ușă și a plecat. Noi patru am făcut cerc în jurul lor.
-Care al cui e? Ce credeți? am întrebat eu.
-Pariu că cel negru e al lui Deb, a spus Roxy.
-Auziți, dar mă întreb ce Dumnezeu făceam de aveam toate ghiozdane cu haine la noi? Pare o coincinență stranie.
-Habar nu am. Sper să ne lămurească JJ, a spus Deborah, în timp ce deschidea rucsacul negru. Mda, ăsta sigur e al meu. Doar dacă nu ați purta voi chestii de genul acesta, a zis ea, scoțând din rucsac o brățară lată, neagră din piele, cu ținte. Mă duc să văd ce mai e pe aici, a adăugat și, luându-și rucsacul, s-a dus înapoi la patul ei.
-Și acum? Aveți vreo idee? a întrebat Sally.
M-am lăsat pe vine și m-am uitat atentă la rucsacuri: era unul verde, unul din blug gri cu cusăruri roz și unul albastru. Aveau fiecare câte o inițială pe el.
-Mda, nu o să fie greu. Uitați-vă mai bine. Pe cel verde e un „S” scris cu oranj, pe cel gri un „A” scris cu roz și pe cel albastru un „R” scris cu albastru mai închis.
-Oh, ai dreptate! au spus Roxy și Sally în același timp.
Și-a luat fiecare rucsacul și s- întors la patul ei. Deborah se îmbrăcase deja: purta o pereche de jeanși gri-șobolan cu rupturi și un petic cu craniu și un tricou cu mânecă scurtă din bumbac negru pe care era imprimată o chitară cu gri și alb. S-a încălțat cu niște sandale negre de piele cu toc înalt și barete, și și-a pus și brățările cu ținte la mâini.
-Ah, ce bine e să fii îmbrăcat ca lumea! a oftat ea.
Mi-am băgat mâna în rucsacul meu și am dat peste ceva tare. Am scos obiectul și am rămas să mă holbez la coperta caietului cu spiră pe care erau tot felul de desene și, mai important, pe care scria „Jurnalul lui Ayleen”.
-Ia uitați ce am găsit! am zis, arătându-le fetelor caietul. Sunt așa curioasă să văd ce scrie…Dar mi-e și puțin teamă…am zis, plimbându-mi degetele pe coperta tare din carton mov.
-Ayleen, nu cred că e vremea acum de așa ceva, și cred că oricum ar trebui să îl citim împreună. Ar trebui să te îmbraci acum, cred eu, că din moment în moment va apărea Jason și nu prea vreau să ne găsească nepregătite, a zis Sally, care părea să fie inteligenta grupului, cea care îi aduce mereu pe ceilalți înapoi cu picioarele pe pământ și știe tot ce trebuie știut despre toate.
-Okay, cred că ai dreptate, am spus și am băgat caietul înapoi în rucsac, apoi m-am îmbrăcat cu un maiou roz și niște blugi bleu.
M-am încălțat cu perechea de adidași albi cu roz pe care i-am găsit într-o pungă din rucsac.
Când a venit Jason, eram toate îmbrăcate și gata de plecare.
-Oh, ce bine, sunteți gata! Urmați-mă, vă rog, a spus el.
Am mers prin holul spitalului, unde mirosea a detergent și a dezinfectant – probabil tocmai fusese curățat. Am coborât niște scări, apoi am ieșit din spital și am luat-o pe o alee îngustă.
-Mașina mea e în parcarea din spatele spitalului, a zis Jason. Pe aici.
Ne-a condus până la un Ferrari 430 argintiu.
-Marfă mașina, am zis.
-Mersi.
-Stau în față! a zis Roxy și s-a așezat pe scaunul de lângă șofer.
-Bine, dar data viitoare e rândul meu, am spus eu.
Eram destul de sigură că va fi o dată viitoare, cel puțin.
Pe drumul spre casa lui Jason, am observat cu uimire că toate persoanele pe lângă care treceam aveau caracteristicile unui animal, la fel ca Jason. Oare noi eram cele ciudate pentru că nu aveam așa ceva? În plus, nimic din orașul acela nu îmi părea câtuși de puțin cunoscut.
Jason a oprit lângă una din multele vile frumoase - și mari – din oraș.
-Am ajuns! a zis el, cu un zâmbet mare pe față. Bine ați venit la mine acasă!
